Să privim din interiorul lor cercetările care au culminant cu şocantul experiment Philadelphia. Aşadar, ne aflăm pe vasul Eldridge, în 1943. Trebuie asigurată învelirea navei de război cu un cîmp magnetic ovoidal, care să creeze un blindaj magnetic faţă de minele magnetice. Ne aflăm lîngă un generator de cîmp magnetic puternic ce va produce din centrul vasului pînă în afara lui forţe puternice de cîmp magnetic. Acest cîmp este rotit pînă la viteze de rotaţie apropiate de viteza luminii. La un asemenea cîmp, tot ce se află în interiorul lui este supus efectului relativist al timpului. Cu cît creşte frecvenţa generatorului, cu atît creşte rotaţia cîmpului magnetic. Ceasurile noastre, ale celor care ne aflăm în interiorul cîmpului sau „bulei magnetice“, funcţionează pentru noi la o viteză normală, dar, dacă privim ceasurile din exterior, ele au o viteză mare. Cu cît cîmpul magnetic ne apropie de viteza luminii, cu atît timpul de pe navă este mai „îngheţat“, iar lumea exterioară dispare, noi îndreptîndu-ne cu viteză mai mare către viitor. Ajungînd la o viteză şi mai mare, cu puţin superioară vitezei luminii, ne îndreptăm foarte repede către trecut. Dacă în acest moment privim ceasurile noastre, vom vedea că acestea merg înapoi. La viteza luminii, noi ne putem deplasa cu o viteză fulgerătoare în acelaşi timp pămîntean, atît în viitor, cît şi în trecut. Pentru cei care urmăresc experienţa din exteriorul „bulei magnetice“, cînd aceasta călătoreşte cu o viteză mare, ea pare ca o hologramă îngheţată. Dacă cineva încearcă să atingă cîmpul, acesta pare mai tare ca oţelul, formînd o armură impenetrabilă.
Cînd din afară se vede că nava dispare din port, de fapt, bula magnetică în care se află devine o undă pură dematerializată. Sub această stare, de pachet de unde, ea se deplasează rapid în spaţiu şi timp. Materializarea se face din nou în momentul cînd ea se refixează în cadrul spaţio-temporal pămîntean.
Dematerializarea înseamnă, de fapt, ruperea legăturilor din materie pentru a se transforma în „undă de materie“, care se face cu o cheltuială energetică enormă. O materie care se demagnetizează se transformă în lumină pură. Tot ce vedem în jurul nostru ca materie este lumină magnetizată, care este o deformare a luminii pure.
Cînd un OZN se deplasează dintr-un loc în altul, el se îmbracă cu o manta şi se deplasează de fapt spre o altă realitate înainte de a intra în a noastră. Extratereştrii chiar există. Proiectul SETI de la NASA, prin care se caută transmisii recepţionate de la extratereştri, a fost greşit conceput. Aceste transmisii nu se fac în gama de frecvenţe cu care operează proiectul, şi NASA ştie acest lucru. Transmisiile sînt comprimate în timp ca şi comunicaţiile din Star Trek.
Lumina are nevoie de circa 15 minute pentru a parcurge distanţa de la o planetă la alta, dar, prin comprimare, deplasarea se face instantaneu. Undele telepatice EEG există, dar ele nu sînt detectate rea¬lmente de aparate în spectrul nostru. Schimbul de informaţii telepatice se face instantaneu oriunde, neţinîndu-se cont de distanţe. Dacă s-ar putea verifica
într-a¬devăr aceste unde ale creierului, s-ar putea pune în evidenţă comunicarea cu morţii, materializarea gîndului.
Telepatia este doar gîndul din „timpul accelerat“ sau cîmpul excitat, iar materia este „gîndul împietrit“ în „timp lent“ sau cîmp gravitaţional, dar gravitaţia şi excitaţia sînt un spectru, aşa cum mintea şi realitatea, viaţa şi moartea nu sînt separate.
Mesaj extraterestru
După realizarea Experimentului Philadelphia, americanii au primit prin poştă o carte – „The case of the UFO“ – o ediţie adnotată de către extratereştri care spuneau: „Oricine doreşte să afle cum sînt propulsate navele noastre trebuie să rea¬lizeze că electronii traversează ceea ce, în termenii lor, ar însemna milioane de ani lumină în spaţiu şi lasă în urma lor un nod magnetic, sau vortex, aşa cum mai este numit. Înţelegînd acest fapt, aşa cum a făcut Einstein, devine clar cum materia poate fi transformată în energie, descompusă sau făcută invizibilă“.
La 13 ianuarie 1990, la Dallas, Texas, a avut loc o conferinţă ţinută de Alfred Bielek, un supravieţuitor al Experimentului Philadelphia. După spusele lui, în 1940, sub conducerea lui Tesla, s-a realizat un prim succes al cercetărilor. A fost folosită o mică navă Brooklyn Navy, fără se găsească nici o persoană la bord. Echipamentul de pe vas era alimentat cu electricitate de la două vapoare situate
de-o parte şi de alta a acestuia. În cazul în care apăreau probleme, se putea tăia alimentarea, iar dacă situaţia devenea disperată, ambarcaţiunea ar fi fost scufundată. Nu s-a ajuns pînă acolo, căci experimentul s-a încheiat cu succes – Brooklyn Navy a devenit invizibilă. În acea perioadă, Tesla lucra cu două persoane care au declarat că acesta folosea un echipament de emisie-recepţie prin care vorbea cu o entitate din afara planetei. Acest lucru nu a fost recunoscut oficial niciodată. Pînă la urmă, Tesla şi-a dat demisia de la conducerea acestui proiect, considerînd periculoase experienţele cu oameni la bord. Proiectul s-a derulat în continuare sub conducerea lui Johann von Neumann, la recomandarea lui Tesla.
Experienţele s-au făcut în continuare pe vasul Eldridge. În ziua de 22 iulie 1943, echipajul a fost convocat pentru test. Sistemul a fost pus în funcţiune, şi vasul a devenit invizibil pentru 15-20 de minute. Echipajul a avut de suferit: marinarii erau dezorientaţi, prezentau greţuri, vărsături sau delirau. A fost ordonată imediat elibe¬rarea echipajului şi formarea altuia.
„A sosit ziua fatală de 12 august 1943“, a spus supravieţuitorul Alfred Bielek. S-au acţionat comutatoarele cu emoţie. 60-70 de secunde totul părea în ordine. Invizibilitatea radar s-a produs, iar vasul încă se mai vedea. În acel moment s-a produs o lumină albastră, iar vasul a dispărut. Nimeni nu ştia ce s-a întîmplat cu el. După patru ore a reapărut în port în acelaşi loc. Apelurile radio nu primeau nici un răspuns de pe navă. A fost trimisă o vedetă cu echipaj pentru a vedea ce s-a întîmplat. Pe vas, în primul rînd, structura antenei era distrusă. Se observau doi oameni încastraţi în oţelul punţii, alţi doi în pereţi, iar un al cincilea în viaţă avea o mînă încastrată în peretele de oţel (i-a fost amputată mîna şi înlocuită cu o proteză ulterior). Alţii alergau înnebuniţi, apărînd şi dispărînd. Unii ardeau fără să se prefacă în scrum. Au scăpat doar cîteva persoane aflate pe punte, printre care şi A. Bielek împreună cu fratele său.
Călătorie în timp
Aici intervine partea cea mai importantă a povestirii relatată de Bielek. Cei doi fraţi speriaţi de ceea se întîmpla au sărit peste bord, cu intenţia de a se arunca în apă, însă nu au reuşit. S-au regăsit la 12 august 1983, noaptea, la Montauk, Long Island, în perimetrul cercetărilor pentru Proiectul Phoenix. Au fost observaţi de un elicopter (pe vremea aceea, cei doi fraţi nu înţelegeau ce este acela), intrînd în lumina farului acestuia. Gărzile i-au prins şi i-au coborît pe o scară la nivelul 5 sub pămînt. Aici, doctorul von Neumann i-a întîmpinat. Bătrînul von Neumann, recunoscîndu-i le-a spus: „ Domnilor, trebuie să vă întoarceţi şi să opriţi echipamentele de pe Eldridge... Sunteţi norocoşi, aţi sărit peste bord şi aţi ajuns aici. Vasul cu echipajul a rămas blocat în bula de energie. Această bulă de hiperspaţiu este în expansiune şi va crea probleme mari. Dacă nu este oprită ar putea înghiţi o parte a planetei“.
De doi ani şi jumătate au reuşit să controleze în totalitate timpul, cei care lucrau la proiect fiind capabili să-i trimită pe cei doi fraţi înapoi în timp pe Eldridge. Trebuia făcut orice pentru oprirea funcţionării echipamentului, chiar distrugerea lui la nevoie. Au ajuns pe navă înapoi în timp şi au distrus cu topoare tuburi electronice, comutatoare, circuite, şi generatoarele au fost oprite. Vasul s-a întors în 1943 înapoi în port cu un decalaj de trei-patru ore. Bielek a rămas pe vas, iar fratele lui a sărit din nou peste bord, ajungînd înapoi în 1983, după cum primise ordinul.
Atunci, în 1943, cînd vasul a reapărut în Portul Philadelphia, au fost într-adevăr găsite distruse antenele şi echipamentele de sub punte. Un alt aspect relatat de Bielek este acela că, înainte cu şase zile de experimentul din 1943, au apărut deasupra vasului trei OZN-uri care au staţionat o perioadă de timp. άn timpul experimentului, cînd nava a dispărut în hiperspaţiu, unul dintre OZN-uri a dispărut o dată cu vasul, ajungînd ulterior la Montauk, la subsol. A fost aspirat prin hiperspaţiu şi a ajuns în cele din urmă acolo intact. Întîmplările şi rezultatele cercetărilor legate de Experimentul Philadelphia au pus şi pun încă multe semne de întrebare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu