Arta de a iubi - Don Miguel Ruiz - PARTEA 1

Arta de a iubi


de Don Miguel Ruiz
MINTEA RANITA :



Poate ca nu v-ati gandit niciodata la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu totii maestrii.
Suntem maestrii pentru ca avem puterea de a crea si de a ne conduce propriile vieti asa cum dorim.

La fel cum civilizatiile si religiile lumii isi creeaza mitologii incredibile, noi ne cream propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi si negativi, cu ingeri si demoni, cu regi si cersetori.

Noi cream in mintea noastra o intreaga populatie, inclusiv diferite personalitati ale noastre, dupa care ne folosim de o imagine sau alta, in functie de circumstantele in care ne aflam.

Devenim astfel adevarati artisti dramatici, proiectand in exterior diferite imagini ale noastre si controland cine si ce dorim sa fim. Atunci cand ne intalnim cu alte persoane, le clasificam imediat, atribuindu-le un rol sau altul in viata noastra.
Cream astfel o imagine a lor, in functie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repeta cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

Noi avem puterea de a crea. Aceasta putere este atat de mare, incat tot ceea ce credem se transforma pentru noi in realitate. Noi ne cream pe noi insine si devenim cei care credem ca suntem.

Suntem ceea ce suntem pentru ca asta credem noi despre noi insine.






Intreaga noastra realitate este in intregime creata de noi insine !

Aceeasi putere o au insa si ceilalti oameni.

Singura diferenta dintre noi si o alta persoana consta in felul in care folosim aceasta putere, in destinatia pe care o dam puterii noastre creatoare. Chiar daca semanam cu unii sau cu altii, nu exista totusi nimeni in intreaga lume care sa isi traiasca viata exact la fel ca noi.

In acest fel, noi jucam de-a lungul intregii vieti un anumit rol, pe care am ajuns sa-l jucam atat de bine incat am devenit maestrul propriei noastre realitati.

Ajungem astfel sa ne controlam personalitatea, convingerile, fiecare actiune, fiecare reactie a noastra. Dupa ce am practicat ani de zile, am ajuns maestrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realitati.

Daca veti ajunge sa intelegeti ca fiecare om este propriul sau maestru, veti intelege si tipul de control pe care il exercitati personal.

De pilda, atunci cand suntem copii si cineva ne creeaza probleme, noi ne suparam pe el sau pe ea.

Intr-un fel sau altul, mania noastra face ca problema sa dispara (cel mai adesea in subconstient); in acest fel, noi atingem rezultatul dorit (problema a disparut).
Cand situatia se repeta, noi stim deja cum trebuie sa reactionam - prin manie - pentru ca problema sa dispara. Si astfel, noi continuam sa practicam arta maniei, pana cand devenim adevarati maestri ai ei.

In mod similar, noi invatam sa devenim maestri ai geloziei, ai tristetii, ai lipsei de incredere in sine.

Toata drama noastra existentiala, toate suferintele noastre, se invata prin practica.

Noi facem un legamant cu noi insine si continuam sa practicam acest legamant pana cand atingem un control absolut asupra lui.

Felul in care gandim, in care simtim si in care actionam devin atat de rutiniere incat nu mai avem nevoie sa fim atenti la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reactie de acelasi fel la stimulii exteriori.

Ca sa devenim maestri ai iubirii, noi trebuie sa practicam arta de a iubi. La fel ca si orice alta manifestare, arta relatiilor interumane se invata prin practica, iar cei care practica suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Asadar, controlul unei relatii de cuplu sau de prietenie tine de actiune, nu de cunoastere sau de teoretizare. Totul este legat de actiune.

Evident, pentru a intra intr-o actiune este necesar sa dispunem de o anumita cunoastere, sau cel putin de constientizarea felului in care functioneaza oamenii.


Imaginati-va ca traiti pe o planeta ai carei locuitori sufera de o boala de piele. Timp de doua sau de trei mii de ani, locuitorii acestei planete au suferit cu totii de aceeasi boala: corpurile lor sunt acoperite de rani infectate, care dor daca sunt atinse. Evident, dupa atata vreme ei au ajuns sa creada ca aceasta este fiziologia normala a pielii. Chiar si cartile lor medicale descriu aceasta boala ca fiind starea normala a pielii.

Cand oamenii se nasc, pielea lor este sanatoasa, dar in trei-patru ani incep sa apara primele rani. Cand copilul atinge varsta adolescentei, trupul lui este deja complet acoperit cu rani.

Cum credeti ca vor actiona acesti oameni unii fata de ceilalti? Pentru a stabili o legatura cu alte persoane, ei vor trebui sa-si protejeze cu cea mai mare atentie ranile. Ei nu vor atinge niciodata pe nimeni, caci atingerea este foarte dureroasa pentru ei. Daca cineva atinge din greseala pielea altei persoane, aceasta va simti o asemenea durere incat se va infuria imediat si se va razbuna atingand la randul ei pielea primeia. Chiar si asa, instinctul de a iubi este atat de puternic incat toata lumea va fi dispusa sa plateasca un pret ridicat numai pentru a intra in relatii cu alte persoane.

Imaginati-va acum ca intr-o buna zi se petrece un miracol: va treziti complet vindecat. Pe trupul dumneavoastra nu mai exista rani, iar atingerea nu mai este dureroasa pentru dumneavoastra. Mai mult, daca cineva va atinge pielea sanatoasa, senzatia este minunata, caci pielea a fost special creata pentru atingere. Va puteti imagina cu o piele sanatoasa intr-o lume in care toti ceilalti sufera de o boala ingrozitoare a pielii? Dumneavoastra nu-i puteti atinge pe cei din jur, caci acest lucru le provoaca dureri, si nimeni nu indrazneste sa va atinga, pornind de la premisa ca acest lucru v-ar provoca aceleasi dureri.

Daca va puteti imagina aceasta viziune, veti intelege cu siguranta ce ar simti un vizitator de pe o alta planeta care ar veni sa vada cum traiesc oamenii.

Pielea noastra nu este insa acoperita cu rani... Ceea ce ar descoperi vizitatorul de pe o alta planeta ar fi o minte acoperita cu rani, iar boala de care sufera ea este teama. La fel ca in descrierea de mai sus, referitoare la pielea infectata, corpul nostru emotional este acoperit cu rani, care sunt infectate de otrava emotiilor negative.

Printre manifestarile acestei boli a fricii se numara:
mania
ura
tristetea
invidia
ipocrizia
Rezultatele acestei boli sunt toate acele emotii care ii fac pe oameni sa sufere.
Toti oamenii de pe planeta noastra sufera de aceeasi boala mentala.


Nu am gresi cu nimic daca am afirma ca aceasta lume este un spital de nebuni. Dar tulburarile psihice de care sufera oamenii exista de atatea mii de ani incat toate cartile medicale, de psihologie si de psihiatrie au ajuns sa considere boala ca fiind starea de normalitate. Ele o considera ceva normal, dar eu afirm ca nu este deloc normal.

Oamenii traiesc cu teama continua de a nu fi raniti, iar acest lucru creeaza o drama uriasa, pe care o regasim oriunde ne-am afla.


Felul in care comunicam unii cu ceilalti este atat de dureros din punct de vedere emotional incat fara nici un motiv aparent noi ne infuriem, ne intristam, devenim gelosi sau invidiosi.


Chiar si a spune "Te iubesc" poate fi ceva inspaimantator. Totusi, chiar daca ne temem atat de tare de interactiunea emotionala, noi continuam sa incercam, cream relatii de cuplu, ne casatorim si facem copii.


Pentru a-si proteja ranile emotionale si pentru a nu fi raniti, oamenii creeaza in minte un sistem foarte sofisticat al negarii. Acest sistem ii transforma in niste mincinosi perfecti. Oamenii au ajuns sa minta atat de perfect incat se mint chiar si pe ei insisi, ba chiar ajung sa creada in propriile lor minciuni.

Ei nici nu-si mai dau seama ca mint, sau chiar daca isi dau seama, gasesc pretexte si scuze pentru minciunile lor, numai pentru a se proteja de durerea pe care le-ar putea-o provoca zgandarirea ranilor lor.


Acest sistem al negarii seamana cu un perete de ceata asezat in fata ochilor nostri, care ne impiedica sa vedem adevarul. Noi purtam o masca sociala, caci este prea dureros sa ne afisam asa cum suntem sau sa-i lasam pe altii sa ne vada asa cum credem noi ca suntem. Sistemul negarii ne face sa pretindem ca toata lumea crede ceea ce dorim noi ca ei sa creada despre noi insine.

Noi ridicam aceste bariere pentru protectie, pentru a ne feri de ceilalti oameni, dar aceleasi bariere ne restrictioneaza propria noastra libertate, ne impiedica sa mai iesim in exterior. Oamenii se acopera cu tot felul de straturi protectoare, iar atunci cand cineva spune: "Nu ma mai presa", el se refera la atingerea unei rani din mintea sa, la care reactioneaza pentru ca il doare.


Daca ati inteles faptul ca toti cei din jurul dumneavoastra au rani emotionale
infectate cu otrava emotiilor negative, veti intelege cu usurinta relatiile interumane
din ceea ce toltecii numesc visul iadului. in viziunea tolteca, tot ceea ce credem despre noi insine si tot ceea ce cunoastem despre lumea in care traim nu este altceva decat un vis. Daca priviti descrierile religioase ale iadului, veti constata ca acestea nu difera deloc de societatea umana, de felul in care visam noi. Iadul este un loc al suferintei, al fricii, al luptelor si violentelor, al judecatilor si al injustitiei, un loc al pedepsei care nu se sfarseste niciodata.

Oamenii se lupta cu oamenii intr-o jungla a pradatorilor; ei sunt plini de prejudecati, de vinovatie, de resentimente, de otrava emotiilor negative: invidie, manie, ura, tristete, suferinta. Noi cream singuri toti acesti demoni in mintile noastre, caci ne-am obisnuit sa visam iadul in propria noastra viata.


Fiecare om isi creeaza propria sa drama personala in care isi desfasoara viata, dar oamenii care au trait inaintea noastra au creat impreuna un mare vis exterior, visul societatii umane. Visul exterior, Visul Planetei, este Visul colectiv creat de miliardele de visatori.


Marele Vis include toate regulile sociale, toate legile, religiile, culturile, toate manierele in care traiesc astazi oamenii. Toate aceste informatii inmagazinate in mintile noastre seamana cu o mie de voci care ne vorbesc simultan.

Toltecii numesc acest proces: mitote.

Realitatea dinlauntrul nostru este iubire pura; noi suntem Viata. Sinele nostru real nu are nimic de-a face cu visul, dar procesul de mitote ne impiedica sa vedem cine suntem cu adevarat. Atunci cand privim Visul din aceasta perspectiva, constienti ca suntem cine suntem, ne dam imediat seama de comportamentul prostesc al oamenilor, care devine chiar amuzant.

Marea drama devine astfel o comedie. Ne dam seama ca oamenii sufera pentru lucruri practic lipsite de importanta, unele dintre ele chiar ireale. Nu avem insa de ales. Ne-am nascut in aceasta societate, am crescut in ea si am invatat sa ne comportam la fel ca ceilalti, intr-un nonsens generalizat.


Imaginati-va ca puteti vizita o alta planeta, in care locuitorii au o minte
emotionala diferita de a noastra. Ei comunica unii cu ceilalti prin iubire, prin fericire,
prin pace. Imaginati-va ca dupa ce ati stat o vreme acolo, va treziti din nou pe planeta
noastra, dar nu mai aveti nici un fel de rani pe corpul dumneavoastra emotional. Nu va mai este teama sa fiti cel care sunteti.

Orice v-ar spune altcineva, orice ar face, nimic nu va mai poate afecta personal, si deci nu va mai poate rani. Practic, nu mai aveti nevoie de protectie. Nu va mai este teama sa iubiti, sa va impartasiti sentimentele, sa va deschideti inima. Dar nimeni din cei din jur nu seamana cu dumneavoastra.


Cum ati putea stabili relatii de comuniune cu oameni care sunt raniti din punct
de vedere emotional si care sunt bolnavi de teama?


La nastere, mintea emotionala a omului este perfect sanatoasa. Primele rani pe corpul sau emotional apar in jurul varstei de 3-4 ani, cand copilul se infecteaza pentru prima oara cu otrava emotiilor negative. Observati insa copiii cu varste cuprinse intre doi si trei ani: ei nu fac altceva decat sa se joace tot timpul, sa rada tot timpul.


Imaginatia lor este extrem de puternica si ei isi traiesc visul ca pe o aventura a explorarii. Cand intalnesc un obstacol, ei reactioneaza si se apara, dar apoi uita si traiesc la fel de intens momentul urmator, isi reincep jocul, explorarea si amuzamentul. Ei traiesc in permanenta in clipa prezenta. Nu se rusineaza de trecutul lor, nu sunt ingrijorati de viitor. Copiii mici exprima exact ceea ce simt si nu se tem sa iubeasca.


Cele mai fericite momente din viata noastra sunt cele in care ne jucam la fel ca si copiii mici, cand cantam si cand dansam, cand exploram si cream diferite lucruri numai pentru a ne amuza. Aceasta stare de fericire maxima care caracterizeaza comportamentul de copil este fireasca, intrucat ea exprima mintea umana normala.


Copiii sunt inocenti si este firesc ca ei sa exprime iubirea. Ce s-a intamplat insa cu
noi? Ce s-a intamplat cu intreaga lume in care traim?


Necazul este ca adultii din jurul copiilor sunt deja bolnavi din punct de vedere mental, iar boala lor este extrem de contagioasa. Ei capteaza atentia copiilor si ii invata pe acestia sa se comporte exact ca ei. Acesta este mecanismul prin care boala lor le este transmisa copiilor. Asa ne-am infectat si noi pe vremea cand eram copii, de la parintii nostri, de la profesori, de la rudele mai mari, de la toti acesti oameni bolnavi. Ei ne-au captat atentia si ne-au transmis informatiile lor prin repetitie. Acesta este procesul prin care invata omul: programarea mintii sale.


Mecanismul nu poate fi schimbat, programul insa da. Prin captarea atentiei lor, noi ii invatam pe copii o anumita limba, cum trebuie sa citeasca, cum trebuie sa se comporte, cum trebuie sa viseze. in acest fel, oamenii sunt domesticiti la fel cum am domestici un caine sau un alt animal, prin mecanismul pedepsei si al recompensei. Acest lucru este intru totul normal.

Ceea ce noi numim educatie nu este altceva decat o domesticire a fiintei umane.


La inceput copiii se tem sa nu fie pedepsiti, iar mai tarziu invata sa se teama inclusiv de faptul ca nu isi vor primi recompensa, ca nu sunt suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru fratele mai mare sau pentru profesor. S-a nascut astfel nevoia de a fi acceptati. inainte, nu le pasa daca erau acceptati sau nu. Opiniile celorlalti oameni nu contau pentru ei, pentru ca ei nu doreau altceva decat sa se joace si sa traiasca in prezent.


Teama de a nu primi recompensa asteptata se transforma treptat in frica de a fi respinsi. Teama ca nu sunt suficient de buni pentru altcineva ii face sa incerce sa se schimbe, sa isi creeze o imagine pe care o proiecteaza in exterior, in functie de ceea ce asteapta altii de la ei. Copiii fac acest lucru numai pentru a fi acceptati, pentru a-si primi astfel recompensa.

Ei invata sa pretinda ca sunt ceea ce nu sunt, si continua sa joace acest rol, numai pentru a fi suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru profesor, pentru a corespunde religiei, pentru o mie de motive.


Prin practica, ei ajung sa se identifice din ce in ce mai bine cu modelul ales, cu imaginea pe care si-au creat-o si pe care o controleaza acum perfect.
in curand, ei uita cine sunt in realitate si incep sa traiasca in conformitate cu imaginea aleasa. Mai mult, ei isi creeaza imagini diferite, in functie de grupurile diferite de oameni cu care se asociaza.


Astfel, ei isi creeaza o anumita imagine pentru acasa si o alta pentru scoala, iar cand mai cresc, isi creeaza noi si noi imagini.

Acelasi mecanism se petrece si in relatiile dintre barbati si femei. Femeia are o imagine exterioara pe care incearca sa o proiecteze asupra celor din jur, dar o cu totul alta imagine atunci cand ramane singura.

Barbatul are si el o imagine exterioara si una interioara. Cand devin adulti, imaginile lor devin atat de diferite incat cu greu mai pot fi suprapuse. Asa se face ca in relatia dintre un barbat si o femeie exista cel putin patru imagini. Cum ar putea cei doi sa se cunoasca reciproc in aceste conditii? Este imposibil. Tot ce pot face ei este sa incerce sa isi inteleaga reciproc imaginile.

Mai exista insa si alte imagini. Atunci cand un barbat intalneste o femeie, el isi creeaza o anumita imagine despre ea din perspectiva lui, in timp ce femeia isi creeaza o anumita imagine despre barbat din perspectiva ei. Apoi, barbatul incearca sa incadreze femeia in imaginea pe care si-a facut-o despre ea, iar femeia incearca sa-l incadreze pe barbat in imaginea pe care si-a facut-o despre el.


Iata asadar ca avem de-a face nu cu patru, ci cu sase imagini. Nu este de mirare ca in cupluri exista atatea minciuni, chiar daca partenerii nu-si dau intotdeauna seama de faptul ca se mint reciproc. Relatia lor este bazata pe teama; temelia ei este minciuna. Ar fi si greu sa aiba la baza adevarul, caci mintile lor sunt invaluite in ceata.
in cazul copiilor mici nu exista nici un fel de conflict cu imaginile de sine pe care le concep acestia.


Aceste imagini nu sunt cu adevarat puse la incercare decat atunci cand copiii incep sa interactioneze cu lumea exterioara si cand nu mai beneficiaza de protectia parintilor. Asa se explica de ce varsta adolescentei este atat de dificila. Chiar daca pana atunci se simteau pregatiti sa isi apere imaginea de sine, atunci cand incearca pentru prima oara sa o proiecteze asupra lumii exterioare, aceasta riposteaza.

Lumea exterioara incepe sa le demonstreze, nu in particular, ci public, ca ei nu sunt ceea ce pretind ca sunt.

Sa luam exemplul unui adolescent care pretinde ca este foarte inteligent. El participa la scoala la un seminar, iar un coleg mai destept sau mai bine pregatit decat el castiga dezbaterea si il face sa para ridicol in ochii celorlalti. Evident, adolescentul va incerca sa isi justifice imaginea in ochii celor apropiati. El le va face mici favoruri, incercand sa-si salveze astfel imaginea, desi stie perfect ca minte. in schimb, cand ajunge acasa si se trezeste singur in fata oglinzii, el izbucneste si sparge oglinda.


Simte ca se uraste, ca este un prost, ca este cel mai rau dintre toti.


Discrepanta dintre imaginea lui interioara si cea pe care incearca sa o proiecteze in lumea exterioara devine astfel uriasa. Cu cat aceasta discrepanta va fi mai mare, cu atat mai dificila va fi adaptarea lui la Lumea Visului si cu atat mai putina iubire va simti el fata de sine.

Intre imaginea de sine pe care o proiecteaza in exterior si cea interioara se acumuleaza astfel din ce in ce mai multe minciuni. Culmea este ca ambele imagini sunt la fel de rupte de realitate; ele sunt false, dar el nu-si da seama de acest lucru. Poate ca cei din jur pot vedea acest lucru, dar el este complet orb.


Sistemul lui de negare incearca sa il protejeze de rani, dar aceste rani sunt reale si au aparut tocmai din cauza faptului ca a incercat din rasputeri sa apere o anumita imagine care nu era conforma cu realitatea.

Copiii invata inca de mici ca opiniile celor din jur conteaza si isi acordeaza viata in functie de aceste opinii. O simpla opinie aruncata in treacat de altcineva ne poate transforma viata intr-un cosmar, chiar daca nu are nimic de-a face cu adevarul:
"Ce urat(a) esti! Gresesti! Esti un prost (o proasta)!"


Opiniile exterioare au o mare putere asupra comportamentului prostesc al oamenilor care traiesc in iad. Acestia simt in permanenta nevoia sa auda ca sunt frumosi, buni, destepti, ca ceea ce fac ei este bine. "Cum arat? ti-a placut cum am
vorbit? Esti de acord cu ceea ce fac?"


Noi simtim nevoia sa auzim opiniile celorlalti tocmai pentru ca suntem domesticiti si putem fi manipulati in functie de aceste opinii. De aceea, noi cautam in permanenta recunoasterea din partea altor persoane. Avem nevoie de un sprijin
emotional din partea lor.




Simtim nevoia sa fim acceptati de catre Visul exterior, prin intermediul altor persoane. Asa se explica de ce adolescentii beau alcool, iau droguri sau incep sa fumeze; nu pentru ca si-ar dori cu adevarat sa faca aceste lucruri, ci numai pentru a fi acceptati de catre alte persoane (care au asemenea obiceiuri), pentru a intra in "gasca" lor.


Atat de multi oameni sufera din cauza acestor imagini false pe care incearca sa le proiecteze despre sine... Ei pretind ca inseamna ceva foarte important, dar in sinea lor cred ca nu inseamna nimic, si isi dau atata osteneala sa insemne ceva in aceasta societate a Visului, sa fie recunoscuti si aprobati de ceilalti... Ei incearca sa fie importanti, faimosi, puternici, bogati, sa fie niste invingatori, sa isi exprime visul personal si sa isi impuna acest vis in fata celor din jurul lor. De ce? Deoarece ei cred ca Visul este real si il iau foarte in serios.


PIERDEREA INOCENTEI :


Prin insasi natura lor, oamenii sunt niste fiinte foarte sensibile. Ei au o viata
emotionala exceptional de intensa, deoarece percep totul prin intermediul corpului lor emotional.


Corpul emotional are o componenta, la fel ca un sistem de alarma, care ne
avertizeaza atunci cand ceva nu merge bine. Corpul fizic are si el o asemenea componenta care ne avertizeaza atunci cand ceva nu functioneaza corect in interiorul lui. Noi numim aceste semnale durere. Durerea nu inseamna altceva decat un semnal de alarma ca ceva nu merge bine in interiorul corpului, iar noi trebuie sa reparam mecanismul.


Sistemul de alarma al corpului emotional este teama.

Teama indica intotdeauna faptul ca ceva nu merge bine, de pilda, ca suntem in pericol sa ne pierdem viata.


Corpul emotional percepe emotiile, dar nu prin intermediul ochilor. Copiii simt emotiile, dar nu le interpreteaza cu ajutorul mintii rationale si nu isi pun intrebari legate de ele. Asa se explica de ce copiii ii accepta pe unii oameni si ii resping pe altii. Cand nu au incredere in cineva, ei resping persoana respectiva, caci simt emotiile pe care le proiecteaza ea. Copiii percep imediat daca cineva este furios, iar sistemul lor de alarma genereaza o senzatie de teama care ii avertizeaza sa se fereasca de persoana in cauza. Iar ei isi urmeaza instinctul si se feresc.


Corpul nostru emotional se modeleaza in functie de energia emotionala care
predomina in casa noastra si de reactia noastra personala la energia respectiva.
Asa se explica de ce fratii reactioneaza diferit in functie de felul in care au invatat sa se apere si sa se adapteze la diferitele circumstante. Daca parintii se cearta in permanenta, daca exista dizarmonie, lipsa de respect si minciuni, copiii invata intr- o maniera emotionala sa se poarte la fel ca parintii lor. Chiar daca parintii ii invata sa nu se comporte in acel fel, de pilda sa nu minta, energia emotionala a familiei in care cresc ii invata pe copii sa perceapa lumea la fel.

Altfel spus, energia emotionala care exista in casa noastra ne invata sa ne racordam la frecventa ei.

Putem vedea cu usurinta cat de usor pot fi distruse iubirea si libertatea daca ii privim pe copii.


Imaginati-va un copilas de doi sau trei ani care alearga si se joaca prin parc. Mama il supravegheaza pe micut si se teme sa nu cada si sa nu se loveasca.


La un moment dat, ea doreste sa-l opreasca, dar copilul crede ca mama se joaca cu el, asa ca incearca sa alerge mai rapid decat ea. Pe strada din apropiere trec masini, lucru care o sperie si mai tare pe mama, care reuseste in cele din urma sa-l prinda. Copilul se asteapta ca mama lui sa se joace cu el, dar ea il plesneste la fund.
Bum! Ce soc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el,
si el nu intelege de ce mama sa se poarta astfel. in timp, acumularea acestor socuri
submineaza iubirea lui pana la disparitie. Desi nu intelege inca cuvintele, copilul
poarta in el o intrebare: "De ce?"


Alergarea si joaca sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezinta o sursa de siguranta, caci parintii il pedepsesc pentru maniera in care isi exprima iubirea.
Ei il trimit in camera lui, si copilul nu mai poate face ceea ce doreste. Parintii ii spun ca nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru il demoralizeaza; inseamna ca este pedepsit.
in acest sistem al pedepsei si al recompensei exista un simt al dreptatii si al nedreptatii, al corectitudinii si al incorectitudinii. Acest simt este ca un cutit care taie in carne vie in corpul emotional al copilului, creand acolo o rana. in functie de reactia noastra la injustitia comisa, aceasta rana se poate infecta cu emotii negative. De ce? Sa luam un alt exemplu.


Oamenii se folosesc de teama pentru a-i domestici pe alti oameni, iar teama noastra creste odata cu fiecare noua experienta a injustitiei

Simtul nedreptatii este cutitul care taie si raneste corpul nostru emotional. Otrava emotionala este creata de reactia noastra la ceea ce consideram a fi o nedreptate. Unele rani se vor vindeca, dar altele vor ramane infectate si vor acumula din ce in ce mai multa otrava. Atunci cand nivelul otravii creste prea mult, noi simtim nevoia sa ne eliberam de ea, trimitand-o altei persoane. Cum? Prin captarea atentiei respectivei persoane.


Sa luam exemplul unui cuplu obisnuit. Dintr-un motiv sau altul, sotia este suparata. Ea a acumulat foarte multa otrava emotionala din cauza unei nedreptati comise de sotul ei. Sotul nu este acasa, dar ea isi aminteste de nedreptatea comisa, iar furia creste in interiorul ei. De indata ce sotul se intoarce, primul lucru pe care il cauta ea este sa ii capteze atentia, caci in acest fel otrava ei se va descarca asupra lui,
iar ea se va simti eliberata.

De indata ce ii spune acestuia cat de rau, de prost si de nedrept este, otrava din interiorul ei este transferata asupra lui


Ea continua astfel sa vorbeasca pana cand ii capteaza atentia. in cele din urma, sotul reactioneaza si se enerveaza, iar ea se simte deja mai bine. Dar acum otrava curge prin el, iar barbatul simte nevoia sa se razbune. El doreste sa-i capteze acum ei atentia si sa se elibereze de otrava, cu diferenta ca de data aceasta este vorba nu numai de otrava transferata de la ea, ci si de propria lui otrava. Daca veti examina cu atentie acest tablou, veti constata ca cei doi isi ating reciproc ranile si joaca un adevarat ping-pong cu otrava emotionala. Otrava continua sa creasca astfel in spirala, pana intr-o zi, cand unul dintre ei va exploda.


Acesta este felul in care comunica intre ei majoritatea oamenilor.


Prin captarea atentiei, energia trece de la o persoana la alta. Atentia este un
instrument extrem de puternic al mintii umane. Toti oamenii din lume se straduiesc sa le capteze atentia celor din jur. in acest fel, ei isi creeaza canale de comunicare. Visul se transfera astfel de la unul la altul, la fel si puterea, dar si otrava emotionala.


De regula, noi eliberam otrava noastra emotionala asupra persoanei despre care credem ca este responsabila de nedreptatea comisa asupra noastra, dar daca aceasta este prea puternica si nu putem sa ne descarcam asupra ei, suntem dispusi sa o descarcam asupra oricarei alte persoane, numai sa scapam de ea.

De multe ori o trimitem asupra copiilor, care sunt prea lipsiti de aparare in fata noastra, si astfel se nasc relatiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzeaza de cei mai slabi, care au mai putina putere, caci simt nevoia sa se elibereze de otrava lor emotionala. Toti oamenii simt nevoia sa scape de aceasta otrava, si nu mai urmaresc intotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este sa scape de otrava. Asa se explica de ce oamenii vaneaza tot timpul puterea, caci cu cat sunt mai puternici, cu atat mai usor le vine sa scape de otrava lor emotionala in defavoarea celor mai slabi decat ei, care nu se pot apara.
Unicul lucru care conteaza este sa devenim constienti de existenta problemei.

Numai astfel putem avea sansa de a ne vindeca mintea emotionala si de a opri suferinta in care ne complacem. Fara constientizare nu putem face nimic, decat sa continuam sa suferim din interactiunea cu alti oameni, dar si cu noi insine, caci de multe ori noi ne atingem singuri aceste rani numai pentru a ne pedepsi.


Inca din copilarie, in mintea noastra se produce o diviziune. O anumita parte a
mintii se obisnuieste sa judece continuu. Ea este Judecatorul interior, care judeca tot
ceea ce facem sau nu facem, tot ceea ce simtim sau nu simtim


Noi ne judecam singuri in permanenta, la fel cum ii judecam si pe cei din jur, in functie de ceea ce credem noi si de simtul dreptatii si al nedreptatii format in copilarie. Evident, de multe ori ne consideram vinovati si dorim sa ne auto-pedepsim. Cealalta parte a mintii noastre, care primeste judecata si simte nevoia sa fie pedepsita, este Victima. Ea spune: "Bietul de mine! Nu sunt suficient de bun. Nu sunt suficient de puternic.
Nu sunt suficient de inteligent. De ce sa mai incerc?"

Pe vremea cand erati copil, nu aveati libertatea de a alege ce sa credeti si ce sa nu credeti. Judecatorul si Victima au la baza toate acele credinte false pe care nu le- ati ales singur, ci v-au fost impuse.
Cand informatiile respective au patruns in mintea dumneavoastra, erati inca inocent. Credeati tot ce vi se spunea. Sistemul de Convingeri v-a fost inoculat ca un fel de program de catre Visul exterior. Toltecii numesc acest program Parazitul.

Mintea umana este bolnava din cauza acestui Parazit interior care ii fura energia vitala si ii rapeste bucuria de a trai. Parazitul reprezinta toate acele convingeri care ne fac sa suferim. Aceste convingeri sunt atat de puternice, incat chiar ani mai tarziu, cand invatam noi concepte si dorim sa luam propriile noastre decizii, constatam ca ele inca ne mai guverneaza viata.

Uneori, copilul mic care continua sa existe in interiorul fiecaruia dintre noi iese la lumina; el este eul nostru real, care a ramas la varsta de doi sau trei ani. Traim atunci clipa prezenta si ne distram, dar ceva din interiorul nostru ne trage inapoi; cineva dinlauntrul fiintei noastre nu se simte vrednic sa fie fericit.
O voce interioara ne spune ca aceasta stare de fericire este prea frumoasa ca sa fie adevarata, ca nu este bine sa fii prea fericit. Toata vinovatia acumulata, toata otrava din corpul nostru emotional iese atunci la iveala, incercand sa ne traga inapoi in lumea dramei.


Parazitul se raspandeste ca o boala contagioasa, trecand de la bunicii la parintii nostri, apoi la noi, care o raspandim mai departe la copiii nostri. Noi transferam aceste programe asupra copiilor nostri, la fel cum am dresa un caine. Oamenii sunt animale domesticite, iar aceasta domesticire reprezinta poarta de intrare in visul iadului, unde continua sa traiasca in teama.

Hrana Parazitului sunt toate emotiile nascute din teama. inainte sa fi fost infestati cu acest Parazit, ne bucuram de viata, ne jucam, eram fericiti, asa cum numai copiii mici stiu sa fie. Dupa ce toate aceste gunoaie sunt aruncate in mintea noastra, noi uitam ce este fericirea. invatam rapid ca noi avem dreptate si incercam sa-i facem pe toti ceilalti sa creada ca au gresit.

Nevoia de "a avea dreptate" este rezultatul dorintei noastre de a ne proteja imaginea pe care dorim sa o proiectam in exterior. Noi simtim nevoia sa ne impunem felul de a gandi, nu numai asupra celor din jur, dar chiar si asupra propriei noastre fiinte.



Constientizarea ne ajuta sa intelegem cu usurinta de ce nu merg relatiile noastre - cu parintii, cu copiii, cu prietenii, cu partenerul de viata, inclusiv cu noi insine. De ce nu merge relatia cu noi insine? Pentru ca suntem raniti si purtam in noi toata acea otrava emotionala, careia nu-i mai putem face fata. Suntem plini de otrava pentru ca am crescut cu o imagine a perfectiunii care nu este reala, care nu exista si care nu este corecta.


Am vazut deja cum se creeaza aceasta imagine a perfectiunii pentru a le face pe plac altor persoane, chiar daca acestea isi creeaza propriul lor vis personal, care nu are nimic de-a face cu visul nostru


Am incercat sa le facem pe plac mamei si tatalui, profesorilor, preotului,
religiei, lui Dumnezeu. Dar adevarul este ca din punctul lor de vedere noi nu vom fi niciodata perfecti. Aceasta imagine a perfectiunii ne spune cum ar trebui sa fim pentru a fi buni, pentru a ne accepta pe noi insine.

Aceasta este insa cea mai mare minciuna intre toate, caci noi nu vom fi niciodata perfecti, si nu ne vom ierta niciodata pentru asta.
Aceasta imagine a perfectiunii schimba felul in care visam. Noi invatam sa ne negam felul de a fi si sa ne respingem.



Nu vom fi niciodata suficient de buni, de corecti, de curati, de sanatosi, daca ne vom raporta in permanenta la convingerile pe care le-am acumulat. Va exista intotdeauna ceva cu care Judecatorul nu va fi de acord si pentru care nu ne va ierta.
Asa se explica de ce noi ajungem sa ne respingem felul de a fi, sa consideram ca nu meritam sa fim fericiti, sa cautam pe cineva care sa abuzeze de noi, care sa ne pedepseasca. Imaginea perfectiunii este responsabila de marile auto-abuzuri la care ne supunem atat de des.


Atunci cand ne respingem singuri, cand ne judecam, ne gasim vinovati si ne pedepsim singuri, noi ajungem sa credem ca iubirea nu exista, ca nu exista decat pedeapsa, suferinta, judecata.


Iadul are diferite niveluri. Unii oameni sunt foarte adanc scufundati in el, in timp ce altii nu au decat un contact sporadic cu el. Exista relatii extrem de abuzive si relatii aproape lipsite de abuz.


Acum nu mai sunteti copil, iar daca aveti o relatie abuziva, acest lucru se datoreaza faptului ca acceptati abuzul, ca sunteti convins ca il meritati.
Exista o limita a cantitatii de abuz pe care sunteti dispus sa o acceptati, dar nimeni nu poate abuza mai mult de dumneavoastra decat o faceti chiar dumneavoastra insiva.

Limita acestui auto-abuz este si limita abuzului pe care il veti accepta din partea altor persoane. Daca cineva va abuza de dumneavoastra mai mult decat o faceti singur, veti pleca, veti fugi, veti incerca sa scapati.

Daca cineva abuzeaza de dumneavoastra mai putin de aceasta limita, probabil ca veti ramane alaturi de el.


Doar meritati acel abuz!...

De regula, relatiile obisnuite din iad includ plata pentru o nedreptate comisa; practic, este vorba de relatii de razbunare. Eu abuzez de altcineva, care simte nevoia sa fie abuzat, si el/ea abuzeaza de mine, care simt la randul meu nevoia sa fiu abuzat. in acest fel, echilibrul este perfect. Evident, o energie atrage dupa sine acelasi tip de energie, aceeasi vibratie.

Daca cineva vine si va spune: "Sunt supus unor abuzuri atat de mari!" si il
intrebati: "Atunci de ce mai stai acolo?", el nu va sti ce sa va raspunda.
Adevarul este ca persoana respectiva are nevoie de acel abuz, caci aceasta este maniera in care se auto-pedepseste.


Viata nu ne ofera altceva decat exact ceea ce avem nevoie.


OMUL CARE NU CREDEA IN IUBIRE :


As dori sa va istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea in
iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce il facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista.


Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai
mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata
cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.


Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o
gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa
era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-si primesti portia zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de
aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un
dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu
atat mai bine poti controla relatia cu celalalt.

Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt.

Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu isi va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. "Ce ma voi face daca ma va parasi?"

Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: "imi apartine!" El
devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza.
Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet.

In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.


Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: "Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la
baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta cei doi parteneri?


Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate.

Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa isi incalce promisiunile facute.


Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul... Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc.

Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si
pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?"


El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spuneau era: "Am supravietuit casniciei".


Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta.


Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga
razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. "Ea este a mea". "El este al meu".
Si astfel, eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire.


El le-a mai spus oamenilor: "Eu am trecut prin toate acestea. De acum inainte nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii". Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata
pe o banca, o femeie frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea, s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti
imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista.

"Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!" Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.

- De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.

- Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit pe cand eram foarte
tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi
imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect si credinta, si am intemeiat o familie.


Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera.

Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra.

A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa il mai respect pe el. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu il mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.


Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca, daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
- Ai dreptate: iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si
devenim astfel vulnerabili. in locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne
raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea,
acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?


Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.


Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee
absolut ciudata: "Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatie
atat de diferita de ceea ce simteam inainte.

Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale.


Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat ce cred oamenii".


De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut
prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
- stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult
timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca
iubirea exista totusi, dar nu este ce credeam noi ca este.


Cei doi au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte
reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu.

Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o
noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva.


Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci, steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.


Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine
discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca
frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala.
Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.


Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a
crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui
fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra.

El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.


Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea
de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care erau asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luandu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste.
Daca ii daruiti altcuiva fericirea dumneavoastra, persoana respectiva v-o poate fura.

Pe de alta parte, de vreme ce fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii
dumneavoastra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Nu aveti dreptul sa faceti niciodata responsabil pe altcineva pentru ea. si totusi, atunci cand mergem la biserica, primul lucru pe care il facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua in palma celuilalt, asteptand ca el (sau ea) sa ne faca fericiti, si invers.

Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste cealalta persoana sa fiti.


Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput.
Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel.
Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.


CALEA IUBIRII, CALEA FRICII :


Intreaga noastra viata este un vis. Noi traim intr-o fantezie si tot ceea ce stim
despre noi insine nu reprezinta altceva decat propriul nostru adevar.
Adevarul nostru personal nu este si adevarul altor persoane, lucru valabil inclusiv pentru copiii sau pentru parintii nostri.

Ganditi-va de pilda ce credeti dumneavoastra despre sine si ce crede mama dumneavoastra. Ea afirma ca va cunoaste foarte bine, dar de fapt nu are nici cea mai mica idee cine sunteti.Stiti foarte bine acest lucru.

La fel, oricat de bine v-ati cunoaste mama, dumneavoastra nu aveti nici cea mai mica idee cine este ea de fapt. Ea are tot felul de fantezii interioare, pe care nu le-a impartasit niciodata, nimanui. Dumneavoastra nu aveti de unde sa stiti ce-i trece ei prin minte.


Daca va examinati viata si incercati sa va amintiti ce faceati la varsta de 12 sau 13 ani, veti constata ca nu va puteti aduce aminte de mai mult de 5% din propria dumneavoastra viata. Evident, va veti aminti de lucrurile cele mai importante, cum ar fi numele pe care il aveti, caci acesta este unul din lucrurile pe care l-ati repetat cel mai des.

Sunt momente cand uitati insa numele propriilor dumneavoastra copii, sau pe cel al prietenilor apropiati. Acest lucru se explica prin faptul ca viata este alcatuita din vise - un numar nesfarsit de vise care se schimba la infinit.


Visele au tendinta de a se dizolva, ceea ce explica de ce uitam atat de usor.
Orice om are un vis personal al vietii, care difera complet de visul altor oameni. Noi visam in functie de convingerile pe care le avem si ne modificam visul in functie de felul in care judecam sau in care suntem victimizati.

De aceea, visele unui om nu seamana niciodata cu visele altcuiva. Intr-o relatie, noi putem pretinde ca suntem la fel, ca gandim la fel, ca simtim la fel, ca visam la fel, dar acest lucru este absolut imposibil.


Orice relatie este alcatuita din doi visatori care au vise diferite. Fiecare visator isi viseaza visul in felul sau propriu.

De aceea, este important sa acceptam diferentele care exista intre doi visatori, sa ne respectam reciproc visele.

Noi putem avea mii de relatii simultan, dar fiecare dintre ele se stabileste intre
doua persoane, si numai intre doua. Eu am o relatie cu fiecare din prietenii mei, dar
cu fiecare in parte, nu cu mai multi simultan.


Am o relatie cu fiecare din copiii mei, dar fiecare asemenea relatie este diferita de celelalte. in functie de felul in care viseaza doi oameni, ei creeaza directia acelui vis comun pe care il numim relatie.


Orice relatie pe care o avem - cu mama, cu tata, cu fratii, cu prietenii - este unica, intrucat noi visam astfel cate un mic vis comun cu fiecare din acestia. Orice relatie capata viata din cauza celor doi parteneri.


La fel cum corpul este alcatuit din celule, visele sunt alcatuite din emotii. Exista doua surse principale din care provin aceste emotii: una este teama si toate emotiile care se nasc din teama, iar cealalta este iubirea si toate emotiile care se nasc din iubire. Noi experimentam ambele tipuri de emotii, dar cele care predomina de regula sunt cele izvorate din teama. in lumea in care traim, relatiile normale se
bazeaza intr-o proportie de 95% pe teama si numai de 5% pe iubire.

Evident, acest procent mediu variaza de la un om la altul, dar chiar daca teama nu depaseste 60%, iar iubirea 40%, tot putem spune ca avem de-a face cu o relatie bazata pe teama.

Pentru a intelege mai bine aceste emotii, vom descrie anumite caracteristici ale fricii si ale iubirii, pe care le-am numit "calea fricii" si "calea iubirii". Cele doua cai sunt puncte de referinta pentru a intelege mai bine felul in care traim. Ele reprezinta delimitari facute pentru ca mintea logica sa inteleaga si sa poata controla deciziile pe care le luam. Sa vedem asadar care sunt caracteristicile fricii si ale iubirii.
Iubirea nu presupune nici un fel de obligatii.
Teama este caracterizata in primul rand de obligatii.

Atunci cand mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru ca trebuie
sa facem acest lucru, si ne asteptam ca si ceilalti oameni sa faca anumite lucruri
pentru ca trebuie sa le faca. Noi avem obligatii, iar atunci cand avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cat le opunem mai multa rezistenta, cu atat mai mult suferim. Mai devreme sau mai tarziu, noi incercam sa scapam de aceste obligatii.

Pe de alta parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenta. Atunci cand iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru ca dorim sa facem acest lucru. Orice actiune a noastra devine o placere; este ca un joc care ne amuza.

Iubirea nu are asteptari. Teama este plina de asteptari. Atunci cand te temi,
faci tot ceea ce faci pentru ca te astepti sa fii nevoit, dar te astepti ca si ceilalti sa faca acelasi lucru. Asa se explica de ce teama raneste atat de usor, in timp ce iubirea nu raneste pe nimeni. Noi avem asteptari, iar daca acestea nu se implinesc, ne simtim raniti - nu ni se pare drept.

Ii condamnam pe cei din jur pentru ca nu ne-au implinit asteptarile. Cine
iubeste nu are asteptari. El face ceea ce face pentru ca doreste si nu este deranjat daca alti oameni nu doresc sa faca la fel, caci el nu interpreteaza faptele altora la modul personal. intrucat nu se asteapta sa se intample ceva anume, daca lucrul
respectiv nu se intampla, nu se simte deranjat.

Orice s-ar intampla, el nu sufera, caci tot ceea ce se intampla este in regula pentru el. Asa se explica de ce indragostitilor viata li se pare "in roz"; ei nu se asteapta ca partenerii lor sa faca ceva anume si nu simt obligatii fata de acestia.


Iubirea este bazata pe respectul reciproc. Teama nu respecta pe nimeni, nici macar pe sine. Daca imi pare rau pentru tine inseamna ca nu te respect, ca nu te las sa iei propriile tale decizii. Cand eu iau deciziile in locul tau, inseamna in mod evident ca nu am incredere in tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viata celuilalt. in marea majoritate a cazurilor, atunci cand le spunem copiilor nostri cum sa-si duca viata, noi facem acest lucru pentru ca nu ii respectam.

Ne pare rau pentru ei si incercam sa facem in locul lor ceea ce ar trebui sa faca ei insisi.

Daca nu ne respectam pe noi insine, ne va parea rau pentru noi, ni se va parea ca nu suntem destul de buni ca sa reusim in aceasta lume. Cum ne-ar putea respecta altii in aceste conditii? Atunci cand spunem: "Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum sa reusesc", inseamna ca nu avem nici un pic de respect pentru propria noastra fiinta.

Auto-compatimirea se naste din lipsa respectului de sine.

Iubirea este nemiloasa, ei nu-i pare rau pentru nimeni; in schimb, este plina de compasiune. Teama este foarte miloasa; celui care se teme ii pare rau pentru toti cei din jur. Lui ii pare rau de altii pentru ca nu ii respecta, pentru ca nu ii crede suficient de puternici pentru a reusi. Pe de alta parte, iubirea respecta pe toata lumea.
Cine iubeste pe altcineva crede ca acesta poate reusi prin propriile sale forte. El crede ca acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-si stabili propriile sale decizii. Nu se grabeste in nici un caz sa ia decizii in locul celuilalt.
Evident, daca acesta din urma da gres, el ii intinde mana, il ajuta sa se ridice si ii spune: "Continua. Mai devreme sau mai tarziu vei reusi, sunt convins de acest lucru".

Aceasta inseamna compasiune, care nu are nimic de-a face cu mila. Compasiunea se naste din respectul reciproc si din iubire; mila se naste din teama si din lipsa de respect.

Iubirea este complet responsabila. Teama evita responsabilitatea, dar asta nu inseamna ca ea nu este responsabila pentru faptele ei. Incercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greseli pe care le facem, caci orice actiune are anumite consecinte.

Daca facem o anumita optiune, noi vom obtine un anumit rezultat sau o anumita reactie.

Chiar daca nu luam nici o decizie, tot vom obtine un rezultat sau o reactie. intr-un fel sau altul, noi vom ajunge sa experimentam toate consecintele propriilor noastre actiuni si decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru actiunile lor, chiar daca nu doresc sa fie.

Chiar si atunci cand alti oameni incearca sa plateasca in locul nostru, tot vom ajunge sa platim si noi, dar atunci vom plati dublu. Cand altcineva incearca sa fie responsabil in locul nostru, el nu face altceva decat sa amplifice drama.

Iubirea este intotdeauna amabila. Teama este intotdeauna lipsita de amabilitate. Ea ne umple de obligatii, de asteptari, ne invata sa nu ii respectam pe cei din jur, sa evitam asumarea responsabilitatii si sa ne para rau pentru altii. Cine s-ar putea simti bine in asemenea conditii? Tot ceea ce se petrece in jurul nostru ne agreseaza, ne infurie, ne intristeaza, ne face sa ne simtim gelosi sau tradati.
Mania nu este altceva decat o alta masca a fricii.

La fel si tristetea, gelozia si celelalte emotii care se nasc din teama si care
creeaza suferinta. Cine sufera de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decat cel mult sa pretinda ca este bun. Cand nu esti fericit, nu ai cum sa te simti bine, deci sa fii bun cu altii.


In schimb, atunci cand te afli pe calea iubirii, nu ai obligatii sau asteptari, nu-ti pare rau pentru tine sau pentru partenerul tau, totul iti merge bine, iar zambetul nu te paraseste nici o clipa. Esti fericit, deci te simti bine, iar aceasta stare se revarsa in mod natural asupra celor din jur.

Iubirea este intotdeauna amabila, iar bunatatea ei conduce la generozitate si ajunge sa deschida toate usile. Da, iubirea este generoasa. in schimb, teama este egoista. Cine se teme se gandeste intotdeauna numai la el. Egoismul inchide toate usile.
Iubirea este neconditionata.
Teama impune o mie de conditii. Cine se afla pe calea fricii iubeste pe altcineva numai daca acesta il lasa sa ii controleze viata, daca se poarta bine cu el, daca se suprapune cu imaginea pe care si-a creat-odespre el.

Si cum nimeni nu se poate suprapune vreodata perfect peste imaginea creata de altcineva pentru el, acesta il judeca, iar el se va simti vinovat. Atunci cand ne cream o anumita imagine despre altii iar acestia nu corespund, noi ne simtim rusinati, stanjeniti, enervati, si nu avem deloc rabdare cu ei. Este imposibil sa te porti cu adevarat frumos cu altcineva in aceste conditii.

Pe calea iubirii nu exista daca; iubirea nu pune conditii. Cine iubeste o face neconditionat, fara justificari. Noi iubim pe altcineva asa cum este si il lasam sa fie cel (sau cea) care este. Daca nu imi place cum este o femeie, nu are nici un rost sa stau alaturi de ea; cel mai bine este sa imi caut pe altcineva, care este asa cum doresc eu sa fie. Noi nu avem dreptul sa incercam sa schimbam pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul sa incerce sa ne schimbe pe noi.

Daca ne vom schimba vreodata, o vom face pentru ca asa vom dori noi, pentru ca ne propunem sa renuntam la suferinta.


Cei mai multi oameni isi traiesc intreaga viata pe calea fricii. Ei stabilesc relatii, dar numai pentru ca asa cred ei ca trebuie. Atunci cand intra intr-o relatie, ei au un milion de asteptari, deopotriva din partea partenerului/partenerei de cuplu si din partea lor.


Toate dramele si toate suferintele relationale se nasc din cauza faptului ca
oamenii folosesc canalele de comunicatie care existau deja inainte ca ei sa se nasca.
Ei se judeca si se victimizeaza reciproc, se barfesc unii pe altii, cu prietenii sau cu alte persoane, de multe ori in locuri sordide, cum ar fi un bar. Ei isi invrajbesc propriile rude si chiar se bucura de acest lucru. Acumuleaza astfel otrava
emotionala, pe care o transmit apoi copiilor lor. "Uite ce mi-a facut taica-tau. Sa nu te porti niciodata ca el. Toti barbatii sunt asa, toate femeile sunt pe dincolo".

Asta este educatia pe care o dam oamenilor pe care ar trebui sa-i iubim cel mai mult, propriilor nostri copii, prietenilor nostri, partenerilor nostri de viata.
Pe calea fricii exista atat de multe conditii, atatea asteptari si atatea obligatii incat noi ajungem sa cream o sumedenie de reguli numai pentru a ne proteja impotriva durerii emotionale.

Adevarul este ca nu ar trebui sa existe nici un fel de reguli. Aceste reguli afecteaza calitatea canalelor de comunicatie dintre noi, caci cine se teme, minte. Daca te astepti ca eu sa ma port intr-un anume fel, eu ma voi simti obligat sa ma port in acest fel, dar eu nu sunt asa.

Daca ma port asa cum sunt eu, tu te vei simti ranit, te vei infuria pe mine. De aceea, prefer sa te mint, caci ma tem de judecata ta. Ma tem ca vei da vina pe mine, ca o sa ma condamni, ca o sa ma pedepsesti. si de fiecare data cand iti vei reaminti, ma vei pedepsi din nou si din nou, pentru aceeasi greseala comisa candva.
Nu se poate vorbi de justitie decat pe calea iubirii.

Daca faci o greseala, platesti o singura data pentru ea, si daca te iubesti cu adevarat, inveti ceva din greseala comisa.

Pe calea fricii nu exista dreptate.

Cine greseste plateste de o mie de ori pentru aceeasi greseala. El isi pune si partenerul/partenera de cuplu sa plateasca tot de o mie de ori pentru greseala comisa. Aceasta tactica da nastere unui sentiment de nedreptate si creeaza multe rani emotionale, care vor conduce mai devreme sau mai tarziu la esec. Oamenii fac o drama din orice, inclusiv din lucruri absolut minore.

Aceste drame reprezinta esenta relatiilor specifice iadului, iar explicatia este ca ele au la baza teama.


Orice relatie este alcatuita din doua jumatati.


Jumatate sunteti chiar dumneavoastra, iar cealalta jumatate este fiul, fiica, tatal, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastra de cuplu. Intr-o relatie, nimeni nu este responsabil decat pentru propria sa jumatate, nu si pentru cealalta.

Nu conteaza cat de apropiati sunteti sau cat de puternica este iubirea dumneavoastra pentru cealalta jumatate; cert este ca nu aveti cum sa fiti responsabil pentru felul in care gandeste celalalt.


Nu puteti sti niciodata ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu stiti nimic despre celalalt. Acesta este adevarul. Cum procedam insa noi? Noi ne asumam responsabilitatea pentru cealalta jumatate si asezam astfel relatia noastra pe bazele fricii, ale dramei, ale razboiului controlului, adica ale iadului.


Razboiul controlului, specific oamenilor, se datoreaza faptului ca acestia nu se respecta reciproc.


Adevarul este ca noi nu stim ce este iubirea. Relatiile dintre noi au la baza egoismul, nu iubirea. Singurul lucru de care avem nevoie sunt acele doze mici care ne fac sa ne simtim bine. Lipsa respectului conduce la razboiul controlului, caci fiecare partener se simte responsabil pentru celalalt.

Eu nu te pot controla pentru ca nu te respect. Ma simt responsabil pentru tine, caci orice te afecteaza pe tine ma va rani pe mine mai devreme sau mai tarziu, si doresc sa evit durerea.


Daca vad ca tu nu esti responsabil la randul tau, te voi bate la cap in toate felurile posibile, astfel incat sa devii responsabil, dar "responsabil" din punctul meu personal de vedere. Asta nu inseamna ca punctul meu de vedere este corect.
Asta se intampla atunci cand mergem pe calea fricii.


Lipsa respectului ne face sa ne comportam ca si cum celalalt nu ar fi suficient de bun sau de destept ca sa-si dea seama singur ce este bine si ce este rau pentru el. Pornim de la premisa ca celalalt nu este suficient de puternic pentru a-si asuma singur responsabilitatea pentru propria sa persoana.

Noi preluam controlul si spunem: "Lasa-ma pe mine sa am grija de tine", "Fa cutare lucru, sau nu fa cutare lucru". Ne reprimam astfel jumatatea si incercam sa preluam controlul asupra intregii relatii. Daca eu preiau controlul asupra intregii relatii, care mai este rolul tau? Nici o relatie nu poate functiona in acest fel.


Daca acceptam rolul celeilalte jumatati, noi putem crea impreuna si ne putem bucura de cel mai frumos vis. Nu trebuie sa uitam insa ca cealalta parte are propriile ei vise, propria ei vointa, iar noi nu-i putem controla visele, oricat de mult am incerca. De aceea, avem o singura optiune: putem fie sa cream un conflict, adica un razboi al controlului, fie sa devenim un partener si sa formam impreuna o echipa. Partenerii de echipa joaca impreuna jocul, nu lupta unul impotriva celuilalt.


Daca jucam tenis alaturi de un partener, noi alcatuim o echipa si nu jucam niciodata unul impotriva celuilalt.

Chiar daca avem maniere diferite de a juca, scopul nostru este acelasi: acela de a ne amuza impreuna, de a juca si de a castiga meciul. Daca jucam cu un partener care ne spune: "Nu, nu juca asa, joaca cum iti spun eu, ceea ce faci tu este gresit", va fi imposibil sa ne simtim bine.
Mai devreme sau mai tarziu, vom renunta sa mai jucam cu acest partener. In loc sa fim o echipa, acesta doreste sa ne controleze jocul. Daca intre noi nu exista conceptul de echipa, conflictul este inevitabil.

Daca veti privi relatia dumneavoastra de cuplu ca pe o echipa, ea se va imbunatati pe loc. La fel ca intr-un joc, relatia nu presupune neaparat un invingator si un invins.


Adevaratul scop al jocului este distractia.


Cine merge pe calea iubirii daruieste mai mult decat primeste. Evident, el se
iubeste suficient de mult pe sine pentru a nu le permite oamenilor egoisti sa profite de el. Asemenea oameni nu doresc sa se razbune, dar sunt suficient de fermi de la bun inceput.


Ei ii spun partenerului lor: "Nu-mi place sa profiti de mine, nu suport lipsa de respect sau de amabilitate. Nu am nevoie sa fiu abuzat verbal, emotional sau fizic. Nu-mi place sa te ascult injurand tot timpul. Asta nu inseamna ca eu sunt mai bun decat tine, dar iubesc frumusetea, imi place sa rad, sa ma distrez, sa iubesc. Nu sunt egoist, dar nu-mi place sa am tot timpul alaturi o victima. Asta nu inseamna ca nu te iubesc, dar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru visele tale.

Daca vrei sa ramai alaturi de mine, Parazitului tau ii va fi greu sa reziste, caci nu am de gand sa reactionez la necazurile tale inventate".

Aceasta atitudine nu are nimic de-a face cu egoismul, ci este consecinta fireasca a iubirii de sine. Egoismul, controlul si teama sunt capabile sa ruineze orice relatie. Generozitatea, libertatea si iubirea sunt capabile sa creeze cea mai frumoasa relatie intre toate: o relatie de iubire fara sfarsit.


Arta iubirii incepe cu noi insine. Primul pas consta in a deveni constienti, in a intelege adevarul potrivit caruia fiecare om isi viseaza propriul vis. Cine intelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relatie, adica pentru el insusi.
stiind ca este responsabil pentru partea sa din relatie, el o poate controla cu usurinta.


Nu are insa nici un rost sa incerce sa controleze si cealalta jumatate a relatiei.
Daca il/o respectam cu adevarat, noi vom intelege ca partenerul nostru/partenera noastra, sau prietenul, fiul, mama, toti sunt pe deplin responsabili pentru jumatatea lor de relatie. Daca vom sti sa respectam cealalta jumatate, relatia noastra nu va fi niciodata caracterizata de conflicte. Noi nu vom avea parte de un razboi in familie sau in cuplu.


Mai departe, daca intelegem ce inseamna iubirea si ce inseamna teama, putem deveni constienti de felul in care ne comunicam visul altor persoane.
Calitatea comunicarii noastre depinde de optiunile pe care le facem in fiecare moment, de racordarea corpului nostru emotional la vibratia iubirii sau la vibratia fricii.

Chiar daca ne aflam pe calea fricii, prin simpla constientizare a acestui lucru, noi putem sa schimbam vibratia pe cea a iubirii. Este o optiune personala. Constientizarea caii pe care ne aflam poate schimba totul.


in sfarsit, daca intelegem faptul ca nimeni altcineva nu ne poate face sa fim fericiti decat noi insine, si ca aceasta fericire este rezultatul iubirii care emana din fiinta noastra, vom putea atinge maiestria in cea mai mare arta a toltecilor, Arta Iubirii.
Noi putem vorbi despre iubire si putem scrie o mie de carti despre ea, dar
iubirea difera pentru fiecare om in parte, caci ea trebuie mai intai experimentata.


Iubirea nu este un concept, ci o stare de fapt, o modalitate de a actiona. Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea in actiune. Singura cale care conduce la suferinta este teama in actiune.


Singura cale prin care putem atinge maiestria in iubire este sa practicam iubirea. Nu este nevoie sa o justificam sau sa o explicam; este suficient doar sa o practicam.
Practica este cea care creeaza maestrul.


Dumnezeul din noi - PATREA 2